Tangoul este întălnirea cu tine
TANGO-UL NU E TERMOS. NICI LADĂ FRIGORIFICĂ.
Din nou, atât am de spus: am pus diacriticele, m-am minunat ce oameni faini și ce talente începe poienița să găzduiască, am căutat o poză pe net și am dat postarea. Restul e dans.
Tango-ul nu este un dans pasional! NU înseamnă trandafir roșu în colțul gurii și cămașă roșie de satin (la domnu’) și ochii dați peste cap și mâna dusă dramatic la frunte (la doamna). Căci eu așa credeam…
Când M. îmi spusese cu doi ani în urmă să merg la tango, m-am simțit ofensată. Cum, dragă, păi așa mă percepi tu pe mine? Eu fiind o corporatistă serioasă, care muncea cu patos toată ziua, uneori și seara (pentru că nu avea ce altceva să pună în contrapondere), ‘telectuală așa, de fel, și foarte preocupată să nu las să se vadă că, de fapt, termosul era spart. Știi cum e atunci când privești ceva din exterior și ți se pare că e funcțional (chiar atrăgator, ai spune)? Ei, cam așa. Un termos la care te uiți din afară îți pare perfect în regulă și îți vine să pui acolo cafeaua sau ceaiul și vrei să îți țina el de cald. Da’ numai dacă îl zgâlțâi auzi cioburile sparte în interior și îți dai seama că, obiectiv vorbind, n-are cum să-ți țină de cald și atunci îl lași în pace. Că doar nu vrei să îți țină de rece. Pentru asta îți cumperi ladă frigorifică.
Și nu știu ce tot povestea el cu ‘statul în axă’ and stuff. Bine, bine, am să merg. Mi-au trebuit doi ani. Căci întâlnirea fiecăruia cu sine nu e niciodată ușoară. Și trebuie să te duci când ești pregătit.
Tango-ul nu este un dans pasional. Sau, mă rog, poate fi și așa, dacă vrei neapărat și dacă ai cu cine și dacă ai chef. Dar e trist și limitativ să reduci tango-ul la așa ceva. E ca și cum ai spune că toată literatura de pe lumea asta se reduce la Henry Miller (sau Sandra Brown, după caz).
Tango-ul este întâlnirea cu tine. Te
dansezi pe tine.
Păi te duci acolo cu toate neputințele tale, cu toate fricile tale (de bau-bau și de oameni), cu toate bubele tale (trecute, prezente și viitoare) și începi să dansezi. Cu cineva. Și începi să înveți, după o bucată de vreme, că este foarte important să înveți să stai în axă. Say what?
Înveți, în tango, că este vital să stai pe propriile picioare, să îți menții echilibrul. Să nu te proptești de el când îți conduce pașii (sorry pentru feministe, în tango – el conduce, iar femeia urmează!). Să stai în axă! Să nu îl folosești pe post de bară de sus din tramvai atunci când te răsucești (nu o să spun ‘pivotezi’).
Să stai în axă! Să nu îl blochezi prea tare în îmbrățișare, pentru că altfel nu îți poate transmite intenția de mers. Să nu îl împingi, să nu îl împovărezi cu greutatea ta, să nu aștepți să te care el în brațe pe ringul de dans sau în viață către tărâmuri unde domnesc Binele, Adevărul, Frumosul. Să stai în axă. Să nu aștepți să te salveze el, atunci când îți pierzi echilibrul. Pentru că se strică fengșuiul. Sigur că el, ca partener în dans, te va ajuta discret să te reechilibrezi și știe exact metodele prin care să facă asta. Dar este exclusiv treaba ta, ca femeie, să înveți să stai în axă.
Nu știu cum se vede de partea cealaltă a gardului, dar – din ce am mai tras cu urechea – domnii învață că pe ringul de dans este important să știi unde vrei să mergi. Să poți transmite intenția fermă de mișcare și direcția de mers. Pentru că dacă nu știi tu, cum o să înțeleagă biata femeie?…
Apoi am auzit, se pare, că nu trebuie să o smucești, să o forțezi, să o tragi după tine. Că iar se strică fengșuiul. Și dacă vrei ca dansul să iasă frumos și lumea să se bucure (participanții la trafic, în primul rând) trebuie să îi transmiți mișcările cu grație și blândețe, să ai răbdare să pășești împreună cu ea, să o aștepți să își termine ‘înfloriturile’ (nu o sa zic ‘adornos’). Aș mai adăuga aici – să îi dai spațiu și timp. Dar asta e de la mine, nu am auzit-o la tango.
Te
dansezi pe tine însuți. Îți dansezi neputințele, fricile, bucuriile, tristețile, trădările, umilințele, iubirile trecute, prezente și viitoare. Și apoi rămâne doar muzica. Umplând tot spațiul și tot timpul.
M-a întrebat M. de curând ce am mai făcut cu cioburile. ‘Păi… am făcut mozaic.’