Există dansuri care reflectă societatea și există dansuri care, într-o anumită măsură, o învață cum să se comporte. Tangoul argentinian aparține ambelor categorii.

De la apariția sa în universul urban al Río de la Plata, la sfârșitul secolului al XIX-lea, și până la milongile contemporane din Buenos Aires, Paris, Berlin, București, New York sau Tokyo, tangoul a oferit bărbaților și femeilor un spațiu neobișnuit: un loc în care două persoane, uneori complet străine, pot negocia în câteva secunde distanța, apropierea, inițiativa, controlul, vulnerabilitatea, dorința și separarea.

Privit astfel, tangoul nu este numai un dans. Este un mic sistem social al relației.

În interiorul unei tanda se construiește temporar un cuplu. Există o invitație și o acceptare. Două corpuri negociază distanța. Unul propune o direcție, celălalt o interpretează. Inițiativa nu produce automat răspuns. Apropierea nu implică posesie. Intimitatea nu presupune neapărat sexualitate. Iar după câteva minute, relația se dizolvă.

Această structură aparent simplă a evoluat simultan cu una dintre cele mai profunde transformări ale ultimelor două secole: trecerea relației dintre bărbat și femeie de la un model bazat în mare măsură pe roluri sociale prestabilite către unul în care apropierea, sexualitatea, alegerea partenerului și distribuția puterii sunt negociate într-o măsură mult mai mare.

Ar fi însă o eroare istorică să afirmăm că tangoul a provocat această transformare. Mai corect este să spunem că tangoul a fost simultan oglindă, scenă și laborator al acesteia.

UNESCO descrie tangoul drept produsul claselor populare urbane din Buenos Aires și Montevideo, rezultat din întâlnirea imigranților europeni, populațiilor criollo și descendenților africanilor înrobiți. Originea sa trebuie deci înțeleasă nu ca invenția unei singure comunități sau a unui singur mediu social, ci ca produsul unei societăți urbane profund hibride.